An de tzaca: Ziua 264

Gata. S-a terminat. Si a durut mai mult decat ma asteptam. Si baietii plang cateodata, e adevarat. In mintea mea ravasita de fantasmul sentimentelor de azi (uite ce metaforic poti fi dupa ce traiesti un moment cu adevarat- as scrie si poezii acum) imi suna non-stop melodia Empire of the Sun- "We are the people". A fost melodia zilei, fundalul filmuletului si am auzit-o si in masina de mai multe ori.

Daca ascultam si "Ani de liceu", saream in bratele profei de romana. Erau 6% sanse sa ma si prinda. Cred ca 2 zile nu mai mananc nimic, nu mai dorm, nu mai invat nimic. A fost emotionant peste poate. Am tinut si un scurt 'speech', la care mi-am adunat cu greu cuvintele si balbaindu-ma le-am multumit tuturor, iar cu o voce tremuranda le-am promis ca nu voi uita pe nimeni. A fost ceva de vis astazi. Suntem cea mai unita clasa din lume (nu doar din SE Europei) si am organizat singuri si ca la carte, in numai 2 zile, evenimentul asta maret si am increderea ca o sa repetam ce am facut astazi. Revederea este in 2020, tare mult de acum inainte. Mi-as mai face un blog in care sa numar zilele pana atunci. 3650 zile, o vesnicie. Dar imi iau angajamentul ca o sa va sun pe toti in fiecare saptamana, ca sa nu ma uitati.

Despre profesori, ce sa mai zic? Minunati gagii. Cele mai multe multumiri se indreapta in primul rand domnului diriginte, care a absentat astazi din motive medicale. Sunt sigur ca la vizita de dupa admitere, pe care o planuim inca de pe acum, cand ii vom inmana filmarea de azi, toca cu semnaturi si albumul cu noi se va emotiona foarte mult si ne va lua in brate. Am aplaudat secunde intregi discursul tinut de sotia lui. La ultima ora de dirigentie au asistat in total 9 profesori, carora le multum, cu mici abtineri. Iar dintre elevi, a lipsit Bianca. Am regretat.

Strigarea pentru ultima data a catalogului a fost insotia cu ropote de aplauze. Compunerea Alexandrei nu o voi uita niciodata. Discusul Evelinei si intamplarea din discursul ei, la fel. Si nici finalul, apoteotic, cu sampanie.

Un alt moment lacrimogen a fost poza de final si aruncatul tocilor in sus. Abia astept pozele.

Sunt multe intrebari in sufletul meu: Cum m-am speriat eu de profa de romana in prima zi de scoala? Cu cine am stat eu in banca in ziua aia? Cum de am avut notele la fizica ca seturile de tenis (6-4, 6-3) si nu mi-a pasat niciodata? CUM DE A TRECUT TOTUL ASA REPEDE?

Ma uit la statusurile colegilor: "forever young", "distrus", "ce frumos", "friends forever", "a fost o zi superba [...] sampania pe scaunul din dreapta...", "O sa-mi fie dor de voi, XII C", "the final whistle", "the end." Spun totul.

Astazi am primit de la profa de romana scrisoarea pe care i-am scris-o mosului in clasa a 9a. Nu am recitit-o inca. Si nici macar un rand din album nu am avut curaj sa citesc. Cred ca o imi iau inima in dinti abia dupa admitere. Sau inainte, o doza mica pentru curaj. Acum ar fi tragic. Totodata, mi-e greu sa ma abtin. Uite, scrisoarea o scanez si o public ca sa radeti si voi de mine. Am stat 6 ore in San Marco sa mazgalesc fiecarui coleg ganduri bune, amintiri si multumiri. Nu prea am reusit sa scriu la fiecare cu adevarat ce trebuia sau ce merita. Imi pare rau! Dar tuturor le doresc ce e mai frumos pe lumea asta. Da, tuturor 30, cu mine in frunte. Iar eu am cea mai frumoasa pagina din toate albumele. Este prima si pe ea s-au semnat aproape toti colegii. :D

In cel mai scurt timp o sa impanzesc blogul cu poze, filmuletul in care am vorbit eu, filmuletul de final (facut de Alex) si alte surprize.